~Luminiţa Zaharia: Poeme noi
VÎRSTE
Ce bãtrînã era mama la patruzeci de ani…
Şi ce ridicol mi se pãrea
cînd plîngea la filme de dragoste
sau voia cu tot dinadinsul
sã-mi împleteascã fantastice codiţe…
Am patruzeci de ani! Ce tînãrã sînt!
Nu-nţeleg de ce fetiţei mele i se pare ridicol
cã-ncerc s-o sãrut uneori pe obraz
şi o prezint lumii, cu mîndrie: „Fetiţa mea!“.
În curînd voi fi poate bunicã
şi le voi citi nepoţilor noile poveşti ale secolului 21:
despre teoria relativitãţii reloaded,
despre disecţia sentimentelor
(ca broaştele vor fi deja extincte!),
despre sfîrşitul lumii –
asteroidul care va veni în anul 3000
şi, nemaigãsind dinozauri, va nimici omenirea.
„Şi pe urmã, bunico?“
Pe urmã se vor naşte alte animale
(fiinţe, creaturi, organisme –
cum vreţi sã le ziceţi, copii)
care vor trãi fix patruzeci de ani.
_______________
ARTÃ
Motto: „Arta de astãzi trebuie
sã te loveascã în figurã.“
(Dan C. Mihãilescu,
la emisiunea „Parte de carte“)
„Fie-ţi milã de mine
şi fã-ţi rost de-o adresã,
ia-ţi un nume, o înfãţişare, acolo,
cît de cît!“
i-am spus necunoscutului blajin ca un sfînt
ce mã strîngea c-un curcubeu de gît.
În fiecare noapte el atenta
la viaţa mea
în glumã aproape
sã mã sperie numai, cãci spaima
porneşte motorul ruginit al inimii, uneori.
Şi eu scriam, neobositã, scrisori
cãtre necunoscutul blajin
şi-l construiam, puţin cîte puţin
în fiecare iarnã –
din ce gãseam
(cuvinte vechi, frînturi de melodii,
fulgi de îngeri, betealã şi ciocolatã…).
Ce dacã nu îl cunoşteam?
Îl voi cunoaşte odatã
şi-odatã
şi, poate, încã o datã… speram.
Sã-ţi cunoşti opera – nu e greu.
(am recitit aceasta poezie –
şi-aş fi jurat
cã nu am scris-o eu!)
Gata. Idolul e construit,
are certificat de calitate,
bare de preţ şi etichetã.
Seamãnã un pic cu tata,
un pic cu Dumnezeu,
un pic cu soarele, un pic cu o statuetã
de Oscar, de lut ars
ori dintr-un preţios minereu.
Nu l-am proiectat eu.
Nu ştie vorbi, el doar cîntã.
Are coloana, din pãcate, frîntã
(n-au observat CTC-iştii)
fiindcã i-am fãcut creierul prea greu.
Vorbesc cu el. Se pare cã m-ascultã.
Cine dã dreptul fulgilor de zãpadã
sã danseze pe melodia lui,
cine dã dreptul mîinii mele
sã-i scrie?
(cea mai frumoasã melodie
cea mai albastrã scrisoare
cei mai nebuni fulgi…
Ce va ieşi, Doamne, din harababura asta?!)
Gîtul i se frînge.
Capul îi cade pe jos,
grotesc de frumos.
Fãrã sînge.
Fire, cipuri, silicon.
Mã priveşte – bonom, sau binom, sau
Doamne pãzeşte…
Îi aşez capul la loc.
Lumea începe sã se nascã din nou.
Şi totul datoritã mîinii drepte
înarmatã – mã scuzaţi! Prelungitã
cu un stilou.
_______________
DIALOG
Sufletul bate cîmpii
gîndul suferã
inima e un organ transplantabil
(prin urmare nu neapãrat necesar!)
dorul rimeazã cu un nor
ce se destramã într-o clipã…
(versul alb versus rimã –
ah, ce lux!
şi totuşi…)
– Cu ce te mai joci azi, suflete?
– Cu gîzele care trec strada pe verde
cu pekinezul pe care trebuie sã-l imortalizez
în dicţionar
înlocuind cuvîntul „prieten“…
(acum gata cu luxul!)
…cu rãţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumã
cu o şaradã
(cã nici o glumã, ştiţi, nu e glumã)
sau chiar cu o gumã
de mestecat
din care sã fac baloane uriaşe ce se sparg
şi se lipesc apoi de nas
cu un sentiment de pripas
gãsit, ca un nasture,-n iarbã
cu o barbã
de Moş Crãciun personal
cu boboceii de gîscã îmbrãcaţi pentru bal
cu o jucãrie nouã ce mi se permite doar mie
(versificaţie uşoarã, nu poezie!)
cu chitara albastrã la care nu ştiu sã cînt
cu toate stelele de pe planeta Pãmînt
şi cu întrebãrile toate
(cel mai greu se ajunge la simplitate –
şi ãsta nu e un sfat!
E un fapt constatat
coborînd munţi şi escaladînd vãi
cu mii de julituri şi vînãtãi
şi lecţii ne-nvãţate, ãhãi…)
şi cu toate
jucãriile din sac
la un loc…
– Ce faci?!
– Ce crezi cã fac?!
Mã joc!
_______________
POEZIE ASAMBLATÃ
Iau lucrurile din jur
şi-mi croşetez din ele Poezia.
(aţi observat cum lucrurile deţin supremaţia
asupra fiinţelor vii?
E un covor ţesut în lada de zestre – şi nu ştii
de la a cãrei bunicã-a bunicii îl ai moştenire…)
Aşadar, din lucruri voi extrage versuri
şi nu din neadmişi la nemurire…
Aşaaaa… Am stabilit deci:
exclud fiinţele muritoare.
Iau de pildã: o strecurãtoare –
sã separ aurul de zgurã
gîndul pur de aberaţiile care-mi ies pe gurã.
Un fotoliu pe care sã aşez pãpuşile toate
şi-ntrebãrile ce mã rod din antichitate.
O halterã roz – lipesc cu ea o scrisoare
presînd-o pînã iese zeama
din cuvintele trecãtoare.
Rup perna cu fulgi – cea mai frumoasã ninsoare!
Un umeraş devine semn de-ntrebare.
O cratiţã ruginitã – iadul în care va sã fiarbã
ciorba de rime
o riglã – de mãsurat dorul în adîncime.
Cînd am epuizat toate lucrurile din casã,
trec la vecini.
Apoi, ca o poetã conştiincioasã
(că talentul nu se inventase încã
în faza de proiect a acestui demers
de-a dreptul mãreţ!),
fac rezumatul zilei: mãrãcini!
(deşi-s din regnul vegetal, hai, la poeţii aştia abramburiţi,
se admite!)
Trebuia sã mã fac cîntãreţ…
N-aveam nevoie de vorbe rãsucite…
Cu opt note îmi terminam opera…
(Ei, aş! Se zburli capodopera
în curs de fabricaţie: o rochie de lamè
pe-un schelet!)
Sã gãsesc un alt ritm… Mai încet,
tot mai încet, tooot maai înceeeet…
Gata! S-au terminat lucrurile, planeta
îşi cumpãrã alt înveliş: o alfa, beta…
dintr-un regn nou, inventat ad-hoc
din toate regnurile astea perimate la un loc.
Dar ce, credeaţi cã mã las aşa uşor?!
M-am salvat, agãţatã de-un nor.
Voi trece la altã materie primã: la gînduri
(ei, aici e mai greu!
Sînt mult mai multe gînduri decît lucruri,
cred eu!).
Din gîndul despre armonie
se face repede o poezie.
Din gîndul despre iubire –
gãseşti rime, ãhã, în neştire.
Din gîndul despre alãutã
iese-o poveste cu prinţesa slutã.
Din gîndul despre moarte
poţi scrie-o-ntreagã carte.
Din gîndul despre foame, sete,
ai umple treizeci de caiete…
Din gîndul despre oarece
dai lumii-n dar un şoarece.
Iarã din gîndul despre gînd
poţi scrie-atrocitãţi oricînd.
Dintr-o mie de gînduri
din lucruri o mie
am asamblat aceastã poezie.
Stau criticii la coadã, s-o disece.
Dar luna, cititorul meu fidel, mi-a dat un zece!
Dintr-o mie de suflete, dintr-o mie
nu poţi în-fiinţa o poezie!
_______________
FIINŢA MEA
Imaculatã şi uşoarã
puternicã-n naivitate
trandafir fãrã ghimpi
cavaler fãrã cetate
copil c-o stropitoare-n mînã
o ciuturã îndrãgostitã de fîntînã
alean fãrã timp, fãrã timpi,
burete tot înghiţind starea de graţie
cu ochii rãsfrîngînd doar primãveri…
Fiinţa mea de ieri.
Fiinţa mea de azi?
Nostalgic înclinînd spre ieri
şi cu speranţã cãtre mîine
dar, vai, nu se mai vede bine
dintre mãrãcini şi ruine…
Cît angrenajul inimii mai ţine
şi cît pãdurea are încã brazi,
ai grijã, suflete, de mine,
de fiinţa mea de azi!
O, cîtã frumuseţe presimt cã va fi
pielea şi ochii mei vor înflori
poeţii-şi vor expune operele-n pieţe
şi prozatorii le vor da bineţe
iar eu… voi sta la taraba mea zi de zi
radioasã şi, precum v-am spus, înfloritã,
vînzînd poezii contra frunze…
De n-aş fi pierdut cheia visului…
Astãzi n-am bani de pîine.
…credincioasã prin definiţie singurãtãţii
ca un cîine –
fiinţa mea de mîine.
_______________
LA NOUVELLE POÈTESSE
Ea trãia, sã zic aşa,
din:
îndrãgostiri fanatice şi dese
cum îi stã bine unei poetese…
Se-ndrãgostea
de:
un frumos semizeu
cu şoşonii-n antreu
semiluna de varã
ce ofta în cãmarã
un sfios semicerc
sã pricep nu încerc
un timid semiton
de culoare sau ton
de o semivocalã
amintire din şcoalã
semispaţiul din vis
ca un rai mult promis
o seminţie de cuci
guguştiuci / eunuci…
Şi ţinea seminar
ca sã vadã mai clar
printre semiperdele
de ce sînt toate rele –
lucrurile, mãi frate,
de-s doar pe jumãtate…
de-s aşa… şi aşa…
Des se-ndrãgostea ea
sincer, fãrã perdea,
şi platonic şi-absurd
de un zeu muto-surd
de un vers zigzagat
de-un bãrbat deghizat
într-un Verde-mpãrat…
Ce pãcat! Ce pãcat…
Ea se-ndrãgostea, aşa,
de eroi din mucava
tare trist şi tare des…
Voilà
la nouvelle
poetèsse!
_______________
JOHN DOE
I need a hero…
Ba nu, eroul are nevoie de mine
sã-l imortalizez în poezie!
Vai, mie,
omul fãrã umbrã se apropie
cu sufletul gol
îmi spun: another brick in the wall
îmi spun: suflet gol, fãrã hainã
sau suflet fãrã umpluturã?
Cuvinte dulci se topesc pe gurã
cuvinte rele stau la sfat de tainã
cuvinte-fãrã-de-lege irump, bete…
Şerpi de meduzã-n loc de plete
We need a hero
No, we don’t
sufletul e zãnatic şi tont.
Eroul trece, trece, trece
eu mã îmbãt cu apã rece
în speranţa cã Mîine va fi venit
cu un erou mai fresh, mai dichisit.
Hey, teacher, leave the kids alone
se cîntã obsedant la telefon
în timp ce la TV lumea poartã o conversaţie intelectualã
cu clona mea din vremuri de din şcoalã
(cea deşteaptã, adicã,
cea care citea şi scria şi visa
cum naiba de e ea clona mea?!)
I need a hero
dar eroul a trecut de mult
face alte fapte bune acum.
Cineva stã zãpãcit de soare în drum
şi-ntreabã toţi trecãtorii
(şi luna şi stelele, galoşii, umbrelele
zmeii zînele zburãtorii…):
– N-aţi vãzut un cal maro?
– Da’ cine-ntreabã?
John Doe.
_______________
CEL MAI MARE POET
„Cel mai mare poet sînt eu!“
zicea matematicianul,
„vã pot demonstra într-o clipã!
Cine mai ştie, aşa ca mine,
sã afle linia medianã a fiinţei,
sã defineascã noţiunea de infinit?!“
(Poetul, îngîndurat, tãcea).
„Ba eu sînt cel mai mare poet!“
zicea filozoful,
„universul întreg depinde de mine,
eu vã transform în fiinţe gînditoare
şi vã ofer un punct de reper!“
(Poetul, micşorat, tãcea).
„Hai cã vã-ntreceţi cu gluma!“,
zicea şi psihanalistul.
„De n-aş fi fost eu,
nu v-aţi fi recunoscut în oglinzi,
n-aţi fi învãţat sã plonjaţi
în adîncul din voi…
Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“
(Poetul, mutilat, tãcea).
„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“
zicea muzicianul.
„Nici o poezie nu se comparã
cu alãturarea divinã a douã note muzicale
pe portativ!“
(Poetul nu se mai zãrea).
„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“
zicea pictorul.
„Cînd cuvintele se rãtãcesc,
cînd muzica-ngheaţã,
numai culorile pot întrupa poezia!“
(Poetul, într-o urnã, pe noptiera mea).
„Nu pricepeţi cã eu sînt cel mai mare poet?!“
zicea astronomul,
„cã doar eu citesc în stele
şi toate misterele lumii
doar la mine-n creier se-ascund?!“
(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustãţi de pisic).
„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“
zicea iluzionistul.
„Poezia e magie,
sufletul se vrea minţit,
iluzie opticã e totul!“
(Despre poet, douã fraze în cartea de istorie).
Şi, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:
fizicianul, groparul, medicul,
arhitectul bucãtarul ţãranul agricultor
alchimistul-cosmonautul-profesorul
şi toţi ziceau
bla, bla, bla şi hau, hau, hau.
(Cã a trãit cîndva un poet,
nici în papirusuri nu mai scrie.)
Adevãrul gol-goluţ, e-aproape pur
şi niciodatã simplu.
Dacã cel mai mare poet
nu e Altcineva decît Timpul?
_______________
LA MAREA JUDECATÃ
La marea judecatã
greşit numitã „moarte“
spăşit sãrut pãmîntul şi-ntreb:
– Doamne, cu ce am greşit?
Am trãit mulţumit,
am fãcut un copil
frumos şi curat,
n-am, Doamne, nici un pãcat!
Ţi-am sacrificat mielul de Paşte,
am tãiat bradul de Crãciun,
am fost cel mai drept, cel mai bun!
– N-am nevoie de sacrificiile voastre barbare!
Cartea-i fãcutã din pomul tãiat,
copilul e luat din carte,
bradul şi mielul – egal moarte…
Te pedepsesc pentru prostie!
Vai, mie,
iadul îşi deschide porţile,
mã invitã sã calc
pe pavajul lui de intenţii bune.
O cohortã de dracuşori cu aripi de înger
mã-ndeamnã anume
nu cumva sã greşesc
şi s-o cotesc înspre rai.
„Ce frumos e aici, habar n-ai!“
În faţa mea, pe-un perete,
o pancartã cu adevãrul suprem,
cu misterul niciodatã pãtruns:
„Sã te dãruieşti în iubire
ar fi fost de ajuns…“
_______________
DEFINIŢIE
Eu definesc singurătatea
ca pe un plîns sfîşietor
repetat în fiece noapte,
ca pe o aşteptare,
ca pe o mai mult decît moarte,
ca pe filele smulse
din cea mai frumoasă carte…
_______________
TE-AM CĂUTAT, DRAGOSTE
-Ce-ai găsit la mine, frumoasa mea?
Ce-ai văzut la mine, păpuşă de catifea?
La mine, scorbură bătrînă ce sînt,
umbră inutilă pe bunul Pămînt?
…Era odată cineva. Zicea, ningînd molcom,
că de-aia l-am şi confundat c-un om,
că mă iubea, că-n ramă seara mă-nrăma,
că vrea icoană şi altar să-i fiu
pînă nu bate cucul prea tîrziu,
că bla, bla, bla, că, zău, pe viaţa mea -
şi-n consecinţă declama
aşa:
-…nepreţuita mea prinţesă,
giuvaerul meu cel mai de preţ,
comoara mea, gingaşă viorea,
de dragul tău m-aş rencarna cîntăreţ
cu tolba plină de serenade şi acadele…
mult prea-ndrăgită-ndrăgostită draga mea
cadoul scump al visurilor mele,
steluţa mea pe Walk of Fame -
tot cerul ţi-l voi pune la picioare!
Privighetoarea-n colivie se zbătea,
fîl-fîl negînd din aripioare,
pisoiul căsca repetat a plictis
căţelul dădea nervos din codiţă
maimuţa tot striga, ironic, biiiiis!
bibilica se făcea mai pestriţă
musca se-aşeza ostentativ pe prăjitura mea preferată…
Nu mai zic de flori! Se ofilea a plîns grădina toată –
şi eu nimic…
Nu mă deranjau defel
sclipiciul şi siropul din cuvinte
căderea din mic în mai mic,
oglinda mînjită cu ruj strident şi cu frişcă…
Nu mă-ntrebam ce IQ avea El,
dacă spune drept sau mă minte
cît citea, ce visa, cu ce nostalgii se hrănea…
Dacă-n piept avea şi El o morişcă
din acelaşi aluat cu a mea…
Într-o zi, lumina s-a stins.
(te-am căutat, dragoste, dinadins,
dar numai căutarea inconştientă
la judecata de-apoi se va puncta…)
Era furtună, Doamne, cum mai tuna
şi-n străfulgerarea de fulger, mustrător violentă
am văzut în dreapta mea
perna goală pe care scria
“Singurătatea e prietena ta.”
Am rîs sughiţat: „Sînt hetero, frate!”
am luat dicţionarul să caut –pentru prima dată -
cuvîntul ăsta ciudat: „jumătate”.
Nu exista.
El, cel cu declaraţiile înflorate
(Eşti cea mai minunată fată!)
se transformase-n cana lui cu lapte
cu puţină cacao, ce-i drept
şi se tot răcea
ca bătaia din piept
ca, după milenii, o stea…
Am închis porţile
am superscriptat nopţile
şi din toate părţile
m-am apărat.
Seifurile, gîndurile, printrerîndurile
le-am închis cu trei lacăte.
Am aşteptat.
Un an, doi, trei…
Toţi anii lumii, toţi anii mei.
Dacă tot ce contează, pînă la urmă, e Aşteptarea?
Căutarea, în lumi paralele, poate e un păcat.
În alte lumi, viitoare,
de dincolo de aici,
poate centrul de univers se numeşte
Visare.
Te-am căutat, dragoste, la întîmplare,
cu paşi mici
cu poza idolului în poşetă
cu răbdare de elastic cu înarmări de arici
şi nu te-am aflat, dragoste,
nu te-am aflat…
_______________
CIOARA ŞI BROASCA ŢESTOASǍ
Cioara şi broasca ţestoasă
nu prea au ţinere de minte.
Ele se uită trăind şi trec din veac în veac
ca nişte sfinte.
Eu, drept să spun, ador posteritatea
şi nu vreau necrologuri sărace!
Cum ar fi, în secolul următor,
cioara să-ţi croncăne poemele la televizor,
broasca să-ţi poarte autograful pe carapace?!
Oglinda mă strigă:
-Uită-te la mine!
Sînt decolorată, bătrînă, dizgraţioasă,
patetică, fleşcăită,
mă paşte un regres absolut,
anchilozată, zdrenţuită, buboasă…
Ce Dumnezeu mi-ai făcut?!
…fraudulos de incestuoasă
cu fratele suflet,
mioapă, cu obrazul căzut,
cu creierul desfăcut
în sute de frunze uscate,
totul la mine e pe jumătate!
Uite ce plagă urîtă
pe albul inimii îmi crescu!
Dar eu, cărăpăcioasă şi croncănită
îi intorc spatele:
- Nu
şi nu!
_______________
CA UN ACTOR
Ca un actor care se simte bine
cu toate personajele lui
şi, uneori, şi cu sine
cu trudă, cu elan
sau poate numai cu har
actorul poartă haine fără buzunar
şi-şi face hara-kiri tot mai rar.
Fiecare piele pe limba ei piere
lăsînd în tine anticorpi şi durere
dar, oricum, nimic nu se compară cu!
Tu, trist, te uiţi cu jind la frumuseţea lui
ca la un poliedru cu feţe multicolore
şi-ţi spui (cu nostalgie? cu ciudă?):
-Eu, niciodată, nu!
Ca un actor cu faţa udă
ca un actor la bis
îngropat în flori
ca un actor la repetiţii
ca un actor în ziua de leafă
ca un actor cu casa în nori
cu noaptea în vis
cu ochii în ceafă
ca un actor ce joacă rolul vieţii lui
sau numai îşi închipuie că l-ar juca –
viaţa ta.
_______________
MÎNA
O mînă învaţă să scrie
pe la şase ani şi ceva.
Am scris o poezie
apoi o reţetă de prăjitură
apoi (logic!) o hartă.
-E frumoasă ea?
-Eu nu sînt critic de artă!
Într-un tîrziu,
sub scara (logic! logic!) de valori, înaltă,
mîna oboseşte.
Se-aşază pe un braţ de fotoliu
aşa, bătrîneşte
şi-aşteaptă să înveţe
şi cealaltă.
_______________
MÎINE
Mîine va veni.
O aştept (aşa îmi pare,
că e de genul feminin).
Azi lucrurile şi-au schimbat primul strat de culoare
alunecînd tot mai mult înspre gri.
Pînă la apus de soare
mai e foarte puţin.
Încă mai trag speranţă
(cum aş trage cortina?):
mîine, cu siguranţă, va veni.
Acum, lucrurile s-au deformat,
pierzînd din substanţă.
Sînt moi, fleşcăite,
zdrenţăroase…
Aş inventa o altfel de instanţă
cu alte biblii, alte jurăminte,
aş inventa un palat
din cuvinte
frumoase.
Dar nu am timp!
Dacă tocmai atunci, în secunda plapîndă
cînd aş uita să stau la pîndă
Mîine, maiestuoasa Mîine ar veni?!
Mîine nu a venit.
Mîine nu vine.
Nu se face niciodată Mîine.
Speranţele, tot mai puţine –
numărătoare inversă spre zero absolut…
O, mi-e atît de ruşine
că nici bucata mea de pîine
nu va mai fi aici să vadă
fericitul eveniment,
explozia de poezie,
facerea de om din lut,
albastra zapadă
cînd va fi să fie…
Mîine nici astăzi nu a venit.
Mai am trei paşi
pînă la plus infinit.
*
* *
Nu pot să pun geană pe geană
nu pot să mai pictez poeme
pe care, apoi, să le cînt.
Sînt
pe primitorul Pămînt
ultimul muritor.
Nu pot să mai presar, pe rană,
sare - căci nu mai doare, ca-n copilărie.
Sarea-n bucate e doar în basme.
Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.
Ultima ciocîrlie
a supravieţuit trei zile în colivie.
Nu ştiu cum am scăpat de dezastre.
M-au apărat visele voastre
(impregnate în aerul otrăvit,
ca nişte frunze uriaşe)
de uragane şi ploi,
de cenuşi radioactive, de noroi,
de acel dor sfîşietor
ce mă chema spre infinit.
Trăiesc prin voi
şi vă duc mai departe.
Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.
Mi s-a mai dat o şansă?
Sînt oare penitenţa tuturor?
Un atom
îi spune altui atom:
“Visează! Asta se aşteaptă de la tine!”
Un ozn coboară, ca o buburuză uşoară
pe-o frunză pe care stau, cuminte,
absolvită (enfin!) de cuvinte.
O fiinţă verde mă ia de mînă
(de ce, după dezastru, totul e verde?).
Mă arată cu mîndrie fraţilor ei:
“Iată o entitate batrînă
ce-a supravieţuit
pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gîndit
cam vreo lună.
Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)
care nu mai vroia, a rămas.
S-o studiem pe îndelete -
aşa material mai rar găseşti!”
Pe masă, nu mă mai pot concentra.
Mă gîndesc la furnici, la poveşti…
O altfel de amorţire mă micşorează.
Spun : “A”.
Mîna dreaptă se-ncrîncenează,
se-agaţă de creion (de ultimul creion, fireşte!).
Un alt verzişor îmi zîmbeşte,
cu bisturiul strălucind ca un soare
în mica mea zare.
Un pui gustos, gustos de tot în supă.
Totul se va petrece (întotdeauna!) după.
Timpul e-acelaşi prieten misterios
pe care ţi se pare că-l ştii.
Deasupra mea, într-o oglindă:
eu, care nu puneam titluri la poezii.
_______________
CE FRUMOASĂ E VIAŢA
De ce văd copiii filme de groază?
Să se obişnuiască de mici?
„Interzis sub 18 ani” ce înseamnă?
O căsăpire de cap nu mai impresionează copilul
el îşi consumă senin floricelele
ronţ- ronţ
ce dacă pe ecran se revarsă valuri de sînge?!
Ce dacă X îi trage lui Y un glonţ?!
De ce se uită oamenii mari în fiecare seară
la un film
(de preferinţă de dragoste)?
Ca să se obişnuiască? Să-şi amintească? Să mai poată spera
în ceva? În orice – în demonetizata iubire
în moneda de schimb a timpului hoţ
în monetăria statului…
Un film pe zi
ca vitaminele
aşa cum copiii ascultau în fiecare seară o poveste
cîndva, cîndva, cîndva…
De ce citesc oamenii mari – uneori -
cărţi interesante utile instructive
de învăţătură de psihologie de comportament de bucate?
O, filme şi cărţi minunate,
o, o, o şi tra la la
frumoasă mai e viaţa
viaţa mea
şi a lui şi a ei şi a ta…
Trage rogu-te o perdea
să nu ne-o fure din vreun spaţiu vecin
cineva!
_______________
DESTIN
Voi şti că tu îmi eşti predestinat
ales pereche singurul bărbat
atunci-cînd-şi-dacă
printr-o magie
la lecţia de supravieţuire
cu tema antică despre iubire
deşiraţi transpiraţi
caraghios de mari în băncuţa de lemn
vom scrie amîndoi, la un semn
exact aceeaşi poezie.
_______________
DE MÎNCARE
-Mamă, mi-e foame!
Am dat pe răzătoarea mare
bucuria dintr-o floare.
Am dat pe răzătoarea fină
rădăcină de lumină.
-Mamăăă, mi-e foame!
Pe tocător verdeaţa serii
am frămîntat-o primăverii.
În bol cremosul sufleţel
l-am învîrtit uşor c-un tel.
-Mamă…
Mîncarea aburindă e pe masă.
Flămîndă, fata mea frumoasă
ia o gură, şi încă o gură…
Cel mai grozav copil de la natură
se face şi mai şi mai şi
peste superlativul absolut al firii.
Copilul Frumuseţii şi-al Iubirii
pe care, poate, îl voi înţelege
-ntr-o zi…
_______________
PLAGIAT
O poezie veche m-a chemat
din caietul vechi din lada veche din podul…
Învăţată – de necrezut! – pe de rost
transfuzie amară
moştenire avară
Ioană d’Arc exilată din ţară…
Eram ce nu era, era ce-am fost?
Din şapte-n şapte ani celulele se înnoiesc
(acum pricep de ce e magică cifra 7!).
La fel şi sufletul născător de poezie?
Să vă povestesc:
părul are pere
mama are lapte
stelele vor fi la noapte
de partea mea!
Aşa e şi viaţa:
o pară
o mamă
o stea.
Am luat poezia mea veche
de un deceniu (sau două…?)
am vrut sa-i fac o haină nouă
că moda s-a schimbat, deh, între timp…
Dar cînd s-o scot pe scenă,
sub reflectoare -
fu razie mare.
Şi m-au arestat
(cu cătuşe, ţepuşe, aşa, ca la carte)
fiindcă, ziceau, m-am plagiat…
_______________
CĂLDUŢ, CALD, APROAPE FIERBINTE
Mai ţineţi minte jocul din copilărie?
El ascundea un obiect
o broşă un creion o tichie…
Tu trebuia să-l cauţi repejor
în dormitor
în hol, bucătărie…
Cald! Eşti aproape…Rece! Ăhăăă, te-ai depărtat…
Azi, băiatul e bărbat
şi se presupune, pe bună dreptate,
că şi tu, fetiţa naivă, plîngăcioasă, păcălită mereu,
te-ai fi maturizat…
Bărbatul nu s-a lăsat nici acum
de ascuns lucruri pe te miri unde.
Oştean vînjos în slujba unei clipe
doar pe sine nu se poate ascunde.
M-a făcut aseară cu ou şi oţet
(cu oţet, înţeleg, dar cu ou?!)
că, uite, nici la vîrsta asta nu vreau să mă-ndrept
că îl implor să ne jucăm din nou
(de data asta pe bune!)
de-a găsitul, pe cald şi pe rece
de-a mama şi tata, de-a trombonitul să plece,
de-a ăl deştept să ia nota zece…
Mă fac c-ascund inima în prăjitura cu nucă.
Ultimul ceas într-o cucă.
Inelul îl îndes, cu greu, în pîine.
Speranţa, în ziua de mîine…
El zice: „Ştiu!” şi-l cred, fară dovezi
vinovată ca de-un orb pe care îl vezi.
Vinovată că am rămas fetiţa cuminte
vinovată de dragoste scoasă din minte
aruncînd în aer detectoarele de minciuni
aceeaşi donquijoteană căutătoare de dalbe minuni
din cald-călduţ spre foarte fierbinte…
_______________
RUN, BABY, RUN!
Mi se spunea, copil:
„Run, baby, run!”
Fugi, fetiţo,
de albina care-nfige acul din zbor
de cîinele vecinilor
de microbi
de-nnegrirea din nor
de beţivul din colţ
de oamenii snobi
de fulgere-ameninţătoare
de prize
şi mai ales de surprize
de geamandura din mare
fugi, fetiţo, pe brînci
de ape adînci
de scene tari tulburătoare
de cartofi prăjiţi şi de sare…
Mi se spunea, adolescentă:
fugi, gingaşă domnişoară
de dor aprins de primăvară
de băiatul şmecher sau pervers
de idealuri
de suavul vers
de ciori meteoriţi
de spaţii închise
de posibili iubiţi
fugi rupînd pămîntul
de vise…
Fugi, femeie, de ape tulburi
de hazardate cuvinte
de gîndacul păros
de grădini suspendate
de culoarea roşu din trandafiri
şi, mai ales, de frumos…
Fugi de prostie
învaţă să-nalţi
temple doar lucrurilor fixe de pe pămînt
gîndeşte cu capul inima e doar un motoraş
fă-te fată modernă de la oraş
nu scrie vorbe pe vînt…
Fugi, bătrînico, de motocicliştii grăbiţi
aşteaptă culoarea verde
şi ca nu cumva
să te-apuce vreo criză de sciatică
ia-ţi o sacoşă pe roţi cînd pleci la piaţă.
Hai, nu mai fi romantică
fugi (dar fugi odată!)
de viaţă…
_______________
LACRIMILE ŞI POEZIA
Lacrimile şi poezia
Sînt supapa mea salvatoare.
Ştiu, voi fi pedepsită cîndva
de copacii pe care nu i-am iubit,
de păsările prea înalte să le ating,
de oamenii pe care nu i-am strîns în braţe,
de tot ce, fără ştirea mea, a fost viu.
O să fiu pedepsită, ştiu.
Voi fi pedepsită de-ntruchipări apoi
De legendarii zei din Olimp,
de cărţile necitite,
de peisajele ratate
sub scuza meschină : “N-am timp!”.
Voi fi pedepsită prin abandonare
prin indiferenţă şi frig
de fiinţa copleşitoare pe care
noapte de noapte o strig
dar numai pe tăcute, în gînd.
Izbăvită-pedepsită să plîng
la nesfîrşit.
Pedepsită să scriu
mici poeme de dragoste,
nedrepte poeme laşe
care nu mă ajută să fiu
care mă-nstrăinează de viaţă
printr-o tragică, mincinoasă consolare.
-Unde e viaţa? uit mereu să întreb.
Noaptea din suflet nu-şi poate găsi
un adjectiv în dicţionare.
Lacrimile şi poezia
nu vor fi niciodată
supapa mea salvatoare.
_______________
LOGICĂ ŞI SENS
Totul are logică şi sens
în univers.
Putem înţelege orice
putem studia pe îndelete
de ce bate inima, de ce zboară păsările,
ştim cu precizie de ce ne e sete
am ajuns pe lună -
pustia lună, ce deziluzie pentru poeţi!
am construit oraşe
ca să trăim mai bine
între patru pereţi.
Totul se poate explica ştiinţific
toate drumurile duc undeva
ziua şi noaptea se succed neobosit
pentru ca noi să putem exista.
Să putem învăţa,
noi, fiinţe necontenit gînditoare,
şi orice gînd creează ceva
care duce într-o direcţie oarecare.
Cînd nu mai avem argumente
apelăm la pseudoştiiţe, la ocultism, la magie,
dar tot explicăm
oricui vrea să ştie
cum, de ce, în ce scop, din ce cauză-anume
sensul există în tot
chiar dacă îl dăm noi
şi universul nu se prea oboseşte.
Cîtă logică-n toate!
După cauză vine efect,
după viaţă doar moarte.
Şi totuşi o singură întrebare-aş avea:
de ce se duce naibii
teoria mea
cînd dragostea,
nemuritoarea dragoste
în ură fără margini se prefăcu?
Totul are logică şi sens
în univers
numai sufletul nu.
_______________
ZEUL TIMP
Un car de foc va tăia cerul în două
zeul cel blond cu pletele-n vînt
reveni-va pe pămîntul torid.
Nu va recunoaşte decît
credincioasele piramide
ancorate semeţ în nisip.
Da, zeul timp se va ascunde-n noi
şi în tine şi în mine
în omenirea toată
şi nu vom mai fi decît timp
opacizaţi în adîncime
cu temperatura necauzal ridicată
şi dragostea – puţina pentru om
decît o imposibilă-ncercare
de-a fi în două locuri deodată
tu nu mă vezi pe mine
îmi spui plângînd rîzînd
şi n-ai să mă mai vezi niciodată.
_______________
NEATINSĂ DE LUMINĂ
Neatinsă sînt de lumină
doar aerul m-a mîngâiat cîndva.
Forma nu mi-o cunosc
ochii mei, cînd s-au născut
s-au oprit pe imaginea ta
statică şi covîrşitoare
pe un soclu înalt
şi niciodată ochii mei
nu s-au întîlnit
unul cu celălalt.
Deci lumea se rezumă la tine
în imensul spaţiu pustiu.
Tu ai un loc în timp
creat de mine.
-E asta o vină?
Sînt neatinsă de lumină
şi să mă fac văzută
nu ştiu.
_______________
LA UN TABLOU ANONIM
Cîmpul plin de maci, în luna mai.
Îl iubesc.
Pan cîntã la nai
un cîntec vibratil şi nefiresc.
Mi-amintesc:
eram copil, în luna mai.
Cîmp cu rochiţa rîndunicii.
Acasã, m-aşteptau bunicii
sã-mi spunã alte poveşti.
Bunica fãcuse pandişpan cu caise.
Bunicul – un cãluţ din lemn.
Cãţelul lãtra la pisici interzise.
Pisica îmi fãcea semn
cum cã e vremea de mîngîiat.
Priveam printre uluci de gard,
la vecini în curte, un bãiat.
Era blond, nu semãna cu mine.
Vãcuţa Meri avea ugerele pline
şi laptele era aşa de gras…
La oraş, mama se gîndea la mine,
un pic geloasã pe bunii bunici.
Prietenii mei erau mici
ca nişte pitici
şi era bine.
Mai visez şi-acum cîmpul cu maci.
Tu – te uiţi ciudat la mine
şi te faci
cã pricepi oarece.
Un greiere
se pune pe cîntat – pentru atmosferã!
Imaginaţia e efemerã
copilãria o himerã
iubirea de prin alta erã…
Tu taci.
Mi-am pus pe tãlpi super-glue
ca sã nu mã smulgi nici mãcar tu
din faţa tabloului anonim
„Cîmp cu maci“.
_______________
CUTII GOALE
E un blestem:
sã pãstrãm cutiile goale
sã ne doarã
cînd cineva le aruncã
peste gard, peste drum, peste ţarã.
Ţinem în cutii goale
fotografii vechi,
şuruburi, facturi, nasturi sau ciorapi.
Pe şifonier, prin colţuri, în debara
ţinem în cutii goale amintirea
lucrurilor pentru care ne-am luat
de la gurã cîndva –
primul televizor alb-negru, prima pereche
de pantofiori albaştri…
Ţinem amintiri de suflet –
prima scrisoare de dragoste,
primul dinte de lapte,
o şuviţã de pãr,
un mãrţişor de la colegul îndrãgostit de tine
într-a patra,
sau, poate, primul jurnal…
Atît de dragi ne sînt cutiile goale
încît, desigur, cineva, cîndva,
o singurã cutie goalã îţi va lãsa
şi tu, fãrã de amintiri, în ea…
_______________
TOT CE-AŞTEPTÃM ÎN VIAŢÃ
(pînã voi termina aceastã poezie
o viaţã pe lîngã mine va fi trecut,
un gînd hoinar sau, poate, o iubire…)
Sã treacã mai repede copilãria cu genunchii juliţi,
cu temele la mate şi „sã nu!“-ul pãrintesc,
sã nu mai fie constrîngeri,
sã zburãm peste Neverland cu aripi de îngeri
spre ceva mai firesc…
Sã treacã pubertatea ingratã
vîrsta întrebãrilor mari şi rebele
coşurile, obrajii roşii de emoţii caraghioase
sã treacã odatã
sã avem dezlegare la mistere
sã nu ne mai descoase
mama şi tata…
Sã treacã tinereţea grãbitã
cu prea mulţi „vreau“ şi prea mulţi „pot“,
vremea marilor prefaceri,
vremea marilor uimiri,
senzaţia ploii care-ţi biciuie faţa
setea de rãvãşitoare priviri
arcul ce te aruncã-n viaţã dimineaţa
şi Restul, şi Încã, şi Tot…
Sã vinã pensia, sã ne odihnim,
sã treacã maturitatea cu grijile ei
punct fix între ieri şi mîine
ora bilanţului, amorţirea
bucata de pîine
nici caldã, nici uscatã
şi amintirea amarã cã, ieri,
şi speranţa cã, poate, niciodatã…
Sã treacã bãtrîneţea cu suferinţele ei
crizele de sciaticã, amintirile grele
dorul de copii şi nepoţi
supa fãrã gust şi toate cele…
Se aude o melodie:
…copilãria cu tobele ei
adolescenţa cu chitara nebunã
maturitatea cu viorile
bãtrîneţea cu sonoritãţi de pian…
Sã treacã mai repede ziua la servici
sã ajungem acasã
la mãturã, la frigider, la cei mici.
Sã treacã noaptea cu coşmarurile ei
şi clipa de groazã a alunecãrii în somn
sã treacã aceastã zi nefastã
zilele de 13, zilele de marţi
iernile lungi
iluziile ultim prag al renunţãrii
angoasele unei vîrste
angoasele altei vîrste
oboseala aleanul melancolia
durerile de cap
cuvintele bune