TÂNĂRUL SCRIITOR

Stiu că nu ţi-am mai scris de mult… Si tu ştii. Deşi plouă generos, este totuşi iarnă! E iarnă peste tot, adică, şi dincoace de fereastră, unde, normal ar trebui să nu fie, pentru că arde focul. Am pus coji de portocale pe sobă ca să ademenesc copilăria! Dar fără tine, nimic nu are gust şi totuşi continui să mă uit pe fereastră, ca şi cum te-aş vedea, căutându-te! Stau ghemuită lângă sobă, cu bărbia rezemată de genunchi, numai aşa îmi pot odihni gândurile! Focul încă arde, rumenindu-mi uşor obrajii şi ploaia curge şiroind peste fereastra mică.  Fereastra e mică, dar eu cunosc pe dinafară tot peisajul aşa încât pot vedea cât vreau eu prin fereastra ochilor mei! Jos, lângă mine, am pus o ceşcă cu ceai şi o ţigară. Ti-am spus că nu mai fumez, dar te-am minţit! Imi place să stau jos, lângă sobă, să mă uit pe fereastră şi să beau un ceai călduţ. Stiai? E ceai de jazmin (iasomie) cu lămâie, nu cred că ai băut până acum. Am scăpat prea mult zahăr gândindu-mă la şuviţa răzleaţă de pe fruntea ta şi eram gata să săvârşesc un omor fără premeditare: în ceaşca mea, cu ceai dulce de jazmin înflorit, a căzut un fluture! A căzut în ceaşcă, nu pe lampă! Au înviat până şi fluturii, ce vrei! Incurcă şi ei anotimpurile ca şi melcii lui Eugen Barbu! Niciodată nu am ştiut câte picioare are un fluture! Oricum dădea disperat din toate! L-am văzut cu ochii mei, care erau deschişi ca două ferestre! L-am lăsat să se zbată un timp şi mă gândeam ce rău e să fii fluture, deşi invidiez orice insectă care poate să zboare-singură! Am ajuns rău, nu trebuie să-mi mai spui! Auzi? Câţi kilomerti poate să străbată un fluture, în zbor? In fine! Mă gândeam, cu un uşor iz de sadism, peste cel de portocală uscată, că e la cheremul meu, cu toate că mi-ar fi plăcut să fii tu!

Nu am fost prea încântată de indiferenţa mea, să ştii! Am rupt o aşchie din lemnul de lângă sobă, singurul, deşi iarna abia a început şi l-am ridicat până la marginea ceştii, dar a căzut din nou! Până la urmă l-am salvat, aşa cum salvezi pe cineva când este la ananghie, aruncându-i un colac! Colac peste fluture! Nu am înţeles niciodată de ce se spune colac peste pupăză! Tu ai văzut vreodată o pupăză care să se înece? Eu, nu! Am scos fluturele şi l-am pus jos, lângă mine, dar nu a putut să zboare pentru că era prea ud şi cred că prea dulce, aşa că l-a mâncat Shely, căţeluşa mea, că ştii bine că eu nu pot să stau fără câine!

Si am simţit că mă arde ceva, ca un incendiu viu, care nu ştiu de unde venea, de dincoace, sau de dincolo de fereastră, pentru că, totuşi, afară ploua!

Si m-am zbătut în arderea mea-de ce dulce?-până m-am agăţat disperată de un gând, cum că, dincolo de pieptul muntelui masiv şi drept, care stă aici, chiar lângă fereastra mea, ca o noapte compactă suspendată în albul dimineţii, eşti tu! Pentru că numai privirea ta înfocată, l-ar fi putut provoca aşa, dintr-o dată!

PS. Când mergem „după melci”? Aici chiar se mănâncă! Stiai?