PUNTI PESTE VARSTE - Adrian Erbiceanu: Miruna Tarcău, „Războiul Titanilor”

Desi , din pacate , lipsa de repere evidenta in toate generatiile literaturii apare , poate mai pregnant , la scriitorii tineri (intre care destui scriu pentru notorietate si din vanitati prezente la orice varsta ) sunt nu putini cei care insotesc actul propriu-zis de creatie de reflectia necesara asupra optiunii insondabile de a scrie . Pentru acestia , ocazia de a se exprima in aceasta tema -oprindu-se cateva clipe din drum pentru a contempla universul sufletesc propriu si obiectivele de termen lung - vine intotdeauna cu concluzii a caror greutate se va vedea mai clar “la sfarsitul textului “.

Ancheta ” TANARULUI SCRIITOR ” care contine o singura intrebare - dar o intrebare ca o hieroglifa - este pornita si in acest numar incepem sa publicam mai multe din raspunsurile primite . Insa dezbaterea este abia la inceput si atat pe cele primite cat si pe cele ce le vom primi le vom include in volumul al treilea al seriei de carti “ Marturisirea de credinta literara ” care se afla in pregatire si va aparea cel mai probabil in iarna viitoare . Asadar , DE CE SCRIU ? O invitatie la reflectie ; si un raspuns trimis la adresa redactiei : tanarul.scriitor@gmail.com

La începutul anilor 20 ai sec. XX, după Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca şi o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul. E un termen ideologic artificial şi imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria. De fapt crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei. Dezbateri despre „transilvanism” au apărut după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar. Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţii le germane au respins această di versiune a diriguitorilor politici maghiari. >>>>

Incercarile lirice cu aparenta lipsei de pretentii literare ( foarte pronuntate la alti contemporani ) ale Marianei Gheorghe sunt de fapt poeme de album , lirica de jurnal si “vorbiri in soapta ” care impresioneaza prin ingenuitatea felului de a comunica dar mai ales prin directetea sentimentelor desfasurate cu claritatea unui izvor neingradit . Poeta este lecuita de maladiile modei stupide a literaturii “mizerabiliste ” si , fiindca se aseaza in paralel cu aceste atitudini , isi afla calea de a se exprima in continuarea unui registru traditional , calcand tematici verificate . Remarcabile sunt cateva din formulele ce fac ele insele cat o poema , precum ” dans inghetat ” , fiind in afara de orice indoiala ca brevitatea -sau , mai bine spus , expresia mai putin discursiva , va ajuta aceasta poezie sa isi intareasca puterile estetice .

POEME DE MARIANA GHEORGHE - aici >>>>

De ce scriu? iată o întrebare pe care am tot amânat până acum să mi-o pun. În primul rând trebuie să recunosc, nu cred în valabilitatea pe termen nelimitat a răspunsului pe care l-aş putea oferi. Lista de motivaţii se poate schimba de la o zi la alta. Au fost zile când am scris din nevoia acută de exprimare, de comunicare, inventam un cititor ideal şi îi scriam, aparent nimic mai simplu. Au fost alte zile când am scris ca o încercare de apropiere faţă de mine însămi, îmi scriam mie, scriam doar pentru mine. Zile când am scris pentru prieteni, pentru moarte, pentru bucurii mărunte, pasagere, pentru vreun bărbat pe care l-am iubit sau pentru un anotimp oarecare, pentru o zi frumoasă care pur şi simplu îmi părea mie deosebită deşi nu se întâmplase nimic deosebit în istoria personală sau pentru o noapte de boală sau chinuri sufleteşti. >>>>

Dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj frust, aşa cum îi place lui Flueraşu Petre în cartea Insomnii (mai aproape de adevăr – inepţii!), Editura “Amurg sentimental”, Bucureşti, 2006, am spune că autorul este un biet violator de… cuvinte! Tânărul doar cochetează cu poezia şi ce e de plâns e că stă prost cu limba română. Reproducem mai întâi un fragment din Strigăt de peşte, unde întâlnim mai multe inadvertenţe: „În unda luminoasă/ alunecă vibrant/ o siluetă diafană, un sâmbure de apă/ iar aurul său luceşte, lumina soarelui-l-mbie/ creând peste udeala sa/ din fir de mătase luminoase straie/ (…)// însă iat-o poieniţă verde, alge, feerie/ cum îmbie/ se apropie cu jind, să se bucure de boare/ şi priveşte fascinat/ cum luceşte-ntunecat/ acul de argint adie/ pe tărâmul înecat…” (p. 14, 15). Sesizăm, pe lângă un cuvânt nepoetic – „udeala” – şi rima aleatorie, o sintagmă care frizează nonsensul: „acul de argint adie”! Oare acul de argint sau din oricare alt metal ce calităţi/ proprietăţi are pe lângă adiere? >>>>

SCHIT LUMINOS

Atunci, / ţi-am surprins / privirea speculativă / prin gaura cheii / sufletului meu… / Ia cheia / universal statornicită / în Cuvânt, / şi negrul din îngustime / fi-ţi-va lumină / în pragul uşii / veşniciei schit. / Te ştiu, / o jinduieşti. / Ia-o acum.

Pasionat de literatură şi istorie, de trecutul şi prezentul cultural, scrisul meu este ca o descărcare de sarcini, utile-inutile, în urma unei campanii electorale prin care refuz să trec dezinteresat. Aleg personal, şlefuiesc cu încăpăţânarea maestrului zidar fiecare piatră vorbitoare cu încredinţarea, de care aş vrea să mă bucur, că nu săpunesc baloane ci, clădesc cu fiecare zi rămânerile-n urmă, trezite delăsări nesănătoase, fără grabă, fără înghesuială. Întrebările…? Nu pleacă de la mine; doar dacă mă slăbesc puţin, altfel sunt sub continuul lor asediu. Chinuit sunt de întrebări, dar mai mult de impusul impuls de a afla răspunsuri. Şi atunci… caut. Scormonesc mereu, doar-doar voi afla stâmpărul setei. >>>>

MOTTO

Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.

Mihai Eminescu,«Românul» continuă şi acum…,Timpul, 2 noiembrie 1877, în Opere vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 3

I. De unde şi până unde Eminescu autor de testament politic? Până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi, la fel, atâţia şi atâţia alţi semeni. (Nu doară chiar de pe băncile şcolii n-i s-a întipărit permanent expresia POETUL Mihai Eminescu?) >>>>

In societatea moderna din ziua de azi, divortul devine din ce in ce mai des un proces inevitabil, de parca familia nu se mai potriveste ca forma sociala, ca nucleu al societatii.Depresia se intinde ca o plaga, tinzind sa se ridice la rang de boala a secolului, oamenii moderni se retrag in siguratate izolindu-se unii de ceilalti si chiar de ei insisi, preferind relatiile si preocuparile virtuale in defavoarea celor “live” si perimate de pina acum. Internetul ofera gratuit si fara obligatii contacte si informatii pentru toate gusturile si interesele, ideala piata de desfacere, petrecere si pierdere a timpului liber. Celibatul cistiga teren in fata familiei…nu o spun eu ci statisticile. De ce nu, oricit ne-ar parea de trist sau anapoda, trebuie sa acceptam ca fiecare epoca isi impune propria-i forma de organizare sociala. Si daca la inceput oamenii au trait adunati in triburi, apoi s-au scindat in familii, familiile mari s-au ruput in familii mici, se vede treaba ca in ziua de azi nucleul social tinde sa se reduca la individul insusi.Ma-ntreb cum va arata societatea peste citeva sute de ani… >>>>

Scrisul, pentru mine, e ca un urcuş cu numeroase sinuozităţi, cu multe dâmburi şi movile de urcat şi coborât, cu curbe şi viraje periculoase, un drum forestier anevoios de parcurs, cu multe piedici şi obstacole de evitat şi surmontat, o continuă depăşire şi autodepăşire. Scrisul este străduinţa şi strădania de desăvârşire, calea de a medita asupra Universului şi universului propriu, unic, iar ascensiunea înlăuntrul lui se poate realiza prin contemplaţie, o contemplaţie a celor văzute (sensibile), a celor nevăzute (inteligibile), a celor exterioare (realitate obiectivă), a celor interioare (realitate subiectivă).

Scrisul este modalitatea, prin esenţă, de răscolire şi scormonire a adâncurilor de nepătruns şi de necuprins, este expresia căutării celor profunde şi a privirii întoarse spre cele de sus.

A scrie înseamnă a imagina sfere, a invada cotropitor cu mintea şi simţirea inefabilul şi de a-l dezvălui, pe cât posibil, sinelui colectiv. >>>>