PROZA - Ana Maria Bălaş: „Zile nesfârşite“
[...] A doua zi treceam iarasi prin fata turnului….Am ridicat privirea spre ceas….era tot la sase fara un sfert, nu se miscase deloc. Insa secundarul parea ca se mutase pe cealalta parte, dus de vant si umbre de gand.
Ma întorceam acasa pe straduta ce cobora la vale de la Curtea Dumneasca, ducea pe la posta si-si facea loc prin înghesuiala caselor care de care mai diferite : batranesti, cu urme de lut si cerdacuri ponosite pe care vedeai din cand în cand vreun caine flamand si vile pompoase cu masini luxoase la poarta. Pe strada aceasta se afla si casuta misterioasa a copilariei mele. Nu era departe de blocul unde stateam si de locurile unde ma jucam adesea. Avand un etaj, acoperit cu iedera, împrejmuita de castani pensionati de mult, casa asta îmi dadea o senzatie de poveste. La polul sud al cladirii, se afla o portita mica, pe care de abia putea intra un copil de 5-6 ani. >>>>
